Imi place uneori sa intru in librarii, desi stiu ca nu voi cumpara nimic. Mirosul de hartie proaspata, noua, imi trezeste imaginatia. Iau cartile si le deschid una cate una, dupa cum ma poarta mirosul. Simt privirea librarului cum imi arde in ceafa si treptat il ignor total pentru ca ma pierd in desoperire. Ating paginile incet, ca sa simt finetea, textura, imperfectiunile. Imi apropii degetele de nari si inspir adanc. Mirosul de cerneala s-a schimbat de-a lungul atator ani. O carte veche se recunoaste nu doar dupa paginile ingalbenite, ci si dupa cerneala. Imi ingrop fata intre pagini si ma gandesc la mana care lasa urme si izuri pe o foaie, la mirosul de cerneala de China, o cu totul alta poveste.
Ridic la intamplare altceva. Cartea care o tin acum in mana are cateva colturi incretite si pagini subtiri si netede ca foita de tigara. Stilul e vechi, mirosul e de proaspat scos de sub tipar. E o carte cu poezii de Nichita Stanescu, cu coperti cartonate, legata ca pe vremea bunicilor mei, cu numele si titlul in basorelief. Materialul ce acopera cartonul e aspru si ciudat. Coperta pare veche. O pun inapoi de unde am luat-o, apoi imi trec mana peste rafturi, incet ca sa imi ramana in memorie si imi umplu narile de miresme in timp ce imi desfac incet bastonul si imi caut drumul catre iesire.
Lumina ochilor scursa in degete
