Piesa e interesanta, geniala pe alocuri.
Aplauzi.
Ai locuri bune, in fata, pe mijloc, dar nu prea in fata ca sa nu pierzi din miscari.
Finalul e apoteotic.
Aplauzi frenetic.
Extraordinar!
Si cortina cade. Cade de tot. Devine o bucata de material nefolositor, adunat morman pe scena. Si vezi actorii obositi cum isi dau jos mastile.
Vezi chelia junelui prim si genele false ale primadonei. Vezi cei 40 de ani ce se ascundeau in spatele buclelor blonde. Vezi ura din ochii actritei experimentate cand se uita inspre viitoarea inlocuitoare atat de tanara. Vezi cat de neinteresanti sunt toti fara spectacolul de lumini cu care se inconjoara. Vezi totul clar si atunci observi figurantul din colt. E la fel ca in piesa. Zambeste cald si viu si hainele de strada nu il schimba in nimic nou. Iese din scena la fel cum a intrat: real.
Pe jumatate dezamagit, te ridici sa pleci. Iesi pe usa si iti dai seama ca locul mastilor e in teatru si nici una dintre ele nu are ce cauta pe strazi.
