Am promis ca nu mai fac asta nciodata.
Stateam cu ochii inchisi si ma gandeam "Cum ar fi daca...?"
Degetele mele cautau cartea de vizita tremurand.
Ma uit lung la ea si o invart intre 3 degete.
Ma uit la numarul de telefon de trei ori inainte sa tastez...
Ma razgandesc atunci cand aud primul sunet la capatul firului...
De ce imi e frica? E atat de complicat?
Sun din nou.
Raspunde ragusit.
Ii spun tot.
Absolut tot...
Imi spune ca o sa ajunga in maxim 45 de minute.
Inchid usor.
Ma simt sfarsita, sfasiata...
Sunt doar obosita imi spun.
45 de minute...
Dau drumul la film ca sa astept.
Ma relaxez treptat.
Vocile incep sa se auda departe.
Imaginile imi fug din fata si ma pierd.
Visez o pisica neagra cu ochii albastrii.
Exact in acelasi moment suna interfonul.
Tresar.
Ma indrept, inca nedezmeticita, cu pasi impleticiti de om beat, sa deschid.
Nu intreb nimic, doar apas puternic tasta de acces.
Ultimele minute sunt un an.
De ce nimeresc eu sa stau mereu la ultimul etaj?
Nimic nu ajunge pana aici sus!
Il aud...
Pasii se opresc
In sfarsit!
E la usa si eu zambesc.
Il invit inauntru si ii iau povara din maini.
Prima gura a fost ravsitoare.
A fost cea mai buna pizza din viata mea.
Am promis ca nu mai fac asta niciodata.
