Cand trebuia eu sa ma nasc, totul afara era gri, ciudat si rece. In locul meu rotund cu lumina difuza era cald, colorat si bine. Dadeam spectacole seara si inotam in fiecare dimineata. Vorbeam cu mama, cu tata si cu umbrele de lumina. Din cand in cand dansam.
La un anumit moment mama a inceput sa-mi spuna ca trebuie sa ma nasc, ca nu o sa ma poata cara toata viata dupa ea, ca ma asteapta atat lume nerabdatoare.
In fiecare zi ma momea cu altceva. De portocale m-am plictisit repede, ca dovada ca nici acum nu le mananc cu placere. De povesti, in schimb, nu ma mai saturam si tata a trebuit sa inventeze altele tot timpul.
Cand a vazut ca intarzii atat, mama s-a speriat. Simtea cum ma lua somnul din ce in ce mai tare si rar o mai mangaiam linistitor pe burta ca sa ii spun ca sunt bine.
Culorile calde se schimbau in verde si totul devenea cetos. Nu mai avem putere si totul devenea confortabil.
Intr-un final m-am nascut. M-au obligat.
Nu vedeam mare lucru si nu intelegeam mai nimic. Uneori ma intreb daca s-a schimbat ceva.
