Ma uit la ea si stiu ca nu va spune, stiu ca imi va da un sfat si va ramane intre noi. Va fi la fel, reciproc.
Ii spun ce am pe suflet, si diplomata ma va intreba ceva, ma va sustine, dar nu va spune, nu sunt chiar sigura ca niciodata, dar nu acum. E indeajuns.
Vorbesc si stiu ca nu se va putea abtine si totusi ii spun, stiu ca nu ma va afecta pe viitor. E doar adevar. Dureros, dar adevar.
Ma uit la el si stiu ca nu va repeta cuvintele nimanui. Stiu atat de sigur incat mi-e inscris in codul genetic. Ii multumesc undeva in interior si imi asez capul pe umarul lui si el ma mangaie usor.
Eu am nevoie sa spun. Acum.. si el asculta. Ma priveste si imi spune, ca sa stiu de la inceput, ca el nu imi va impartasi nimic.
Il privesc plin. Stiu ca va spune, la un anumit moment, asa cum mi-a spus si mie de altii, de altele si cum va spune si altora de mine si vreau sa cred ca nu.
Voi spune despre mine mereu, pana imi va pieri glasul. Nu mai e mult pana atunci.
Am tacut.
