Vorbesc pe messenger (mod comod de a nu iti arata fata si reactiile altora) si bag un smiley in sila, unul cu zambet mare si gras ca sa se creada ca zambesc din tot sufletul... Promit ceva si stiu ca o sa ma tin de promisiune...
E exact 1:38. Noaptea e un sfetnic inselator, mereu ma aduce in cele mai incomode situatii si desi creierul meu imi arata exact, ca la prosti, cu sageti de toate culorile, calea corecta, eu o cotesc si-mi spun ca o sa ma descurc cumva si fara atatea indicatii (imaturitate?).
Conversatia lancezeste, pentru ca incerc sa scriu un mail. Vreau sa o inchei. Sunt trasa de maneca intr-un mod subtil. Incepem iar, cu replici scurte si inaintam catre nimic, totul se intrerupe brusc fara sa mi se dea drept la replica si ma gandesc ca omul asta stie exact ce ma scoate din minti... In cazul asta era usor, cine nu se enerveaza cand i se inchide telefonul/messenger-ul/usa in nas si e lasat la jumatatea replicii? Interesant e ca nu imi aduc aminte de restul situatiilor, decat ca o confirmare a reactiei finale. De fiecare data imi sare tandara si tot de fiecare data imi aduc aminte ca e doar un copil. Pentru el oamenii sunt de unica folosinta. Cere atentie si afectiune din oficiu si vrea sa aiba mereu ultimul cuvant.
Never again. Zambesc... Adorm
